Focul este un eveniment excepțional care poate apărea pe parcursul duratei de viață utilă a unei clădiri, implică arderea însoțită de căldură, flăcări, fum și gaze fierbinți.

Obiectivele fundamentale ale strategiilor de luptă împotriva incendiilor sunt indicate prin Directiva Europeană 89/106 / CEE , care prevede că clădirile trebuie să fie proiectate, construite și gestionate astfel încât să asigure:
– stabilitatea transportatorilor pentru o perioadă utilă de asigurare a salvării ocupanților;
– propagarea limitată a focului și a fumului, inclusiv în ceea ce privește lucrările învecinate;
– posibilitatea ca ocupanții să părăsească munca fără restricții sau că sunt altfel ajutați;
– capacitatea echipelor de salvare de a funcționa în siguranță.

Pentru a atinge aceste obiective, este important să se echilibreze corect măsurile de prevenire și protecție (active și pasive) prin încercarea de a elimina declanșatorii și de a folosi soluții pentru a proteja oamenii.

Prevenirea incendiilor: măsuri de protecție pasivă
Setul de măsuri de protecție care nu necesită acțiunea unui om sau acționarea unei plante sunt cele care au ca scop limitarea efectelor focului în spațiu și timp (a asigura siguranța lucrătorilor, limita efectele dăunătoare ale produselor de ardere, conțin deteriorări ale structurilor, mașinilor, bunurilor etc.).

Aceste scopuri pot fi urmărite cu: bariere de incendiu (izolarea termică a clădirii, distanțe interne și externe de securitate; pereți de incendiu), structuri care au caracteristicile de rezistență la foc proporționale cu sarcinile de foc, materiale clasificate de reacția la foc, sisteme ventilație, un sistem de rute de ieșire care sunt proporționale cu gradul maxim de aglomerare a mediului de lucru și pericolul de prelucrare.

Rezistența la foc a structurilor este una dintre strategiile de protecție fundamentale care trebuie urmărite pentru a se asigura un nivel adecvat de siguranță a construcției în condiții de incendiu și se referă la: capacitatea portantă în caz de incendiu, iar capacitatea de partiționare, care permite subdivizarea unei clădiri în zone impermeabile ermetic la efectele unui incendiu pentru a reduce riscul specific de propagare a incendiului.

Rezistența la foc este intervalul de timp, exprimat în minute, de expunere la elementul structural un incendiu, în timpul căreia elementul constructiv considerat reține cerințele de proiectare de stabilitate mecanică, etanșare produse de ardere și coeficientul termic.

Prin sintetizare se poate spune că rezistența la foc poate fi definită ca aptitudinea unui element de construcție (componentă sau structură) de reținut în timp: stabilitate (R); sigilarea produselor de combustie (E); izolație termică (I); iradierea (W).

Prin urmare, cu simbolul REIW identifică un element constructiv, care trebuie să păstreze, pentru o stabilitate pe durată determinată, etanșeitatea, izolarea termică și posibilitatea de radiație; simbolul REI identifică un element constructiv care trebuie să mențină, pentru o anumită perioadă de timp, stabilitate, etanșeitate și izolare termică; cu simbolul RE, identifică un element constructiv care trebuie, pentru o anumită perioadă, să păstreze doar stabilitatea și sigiliul; cu simbolul R, identifică un element constructiv care trebuie să păstreze, pentru o anumită perioadă de timp, numai stabilitate.

Deci, în raport cu cerințele elementelor structurale în ceea ce privește materialele de construcție utilizate și grosimi fabricate, acestea sunt clasificate de către un număr care exprimă primele minute pentru care păstrează caracteristicile în funcție de R, literele E, I sau W.